Uncategorized

Nesomnul creștinului

„În pădure, într-un pom,

Toate păsările dorm.

Numai una n-are somn,

Cată să se facă om.”

Se spune că ne-am asemăna mult cu păsările. Nu puțini au fost scriitorii care au comparat sufletele cu păsările, prin care aș vrea să-l amintesc pe Nichita Stănescu cu versurile:

„Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru,
care bat plutind, planând,
într-un aer mai curat – care e gândul!”

Ne uimim mereu de libertatea și capacitatea lor spirituală de a fi mereu cu „ghearele” pe pământ chiar dacă zboară în înaltul cerului, peste câmpii, oceane, dealuri și chiar munți. De curând am auzit o povestioară cu tâlc spusă de Sf. Siluan Antonitul din care cred că putem învăta ceva. Era odată, într-o ogradă un cocoș ce stătea pe gard și se uita la găinile din curte. La un moment dat, cocoșul le zice că ograda lor este toată lumea. Se întâmpla că în acel moment trecea pe deasupra ograzii cocoșului un vultur frumos, cu aripile mari, întinse de puteau să te ascundă în îmbrățisarea lor, precum un înger. El știa… și nu doar că o știa dar o văzuse printre nori. Înțelepciunea sa nu putea fi comparată cu cea a cocoșului și totuși hotărăste să îl lumineze. Îi spune cocosului că ograda sa nu este toată lumea și că sunt multe locuri de care ochii lui nici nu s-au atins. Îl ascultă o bucată de vreme cum povestește minunea de pământ care există mai departe de curte și ce credeți că face cocoșul? Îi spune că s-a plictisit și se întoarce înapoi în ograda sa. Nepăsare amară. Mulțumit cu ograda în care s-a născut, se întoarce în neștire disprețuind lumea vulturului.

Marele scriitor indian, Rabindranath Tagore, care a vizitat și România, probabil după întâlnirile sale cu Mircea Eliade, spunea că „pasăre” se traduce în limba sanscrită „născut a doua oară”. De ce? Pentru că o dată se naște când se sparge oul iar a doua oară când începe să zboare. Cu zborul nostru cum rămâne?

Poezii

Orb de frunze

Mi s-a urcat încetișor toamna la suflet.

Prin spate, pe scara timpului prăfuit.

De o lună întreagă îmi tot bate tâmpla cu ale sale,

Cu ale sale frunze chinuite și obosite de viață.

Întâi mi-a acoperit orbul ochiului

Ca mai apoi sângele cald al inimii să-l înlocuiască.

Ochi sângerând de viață, să nu-ți pară rău.

Acum ești orb de întuneric.

hb_50.188

Uncategorized

Să dăruim

Încep cu o concluzie a domnului Eminescu care spune: „am înțeles că un om poate avea totul neavând nimic și nimic având totul”.

Orice am spune, adevărul este că oricât de bogați am fi, oricât de mult am avea în posesie, oricâte bucurii și-ar osteni nițel oscioarele la ușa casei noastre… dacă nu ai cu cine să le împarți totul se reduce la o suferință interioară de neimaginat și atât. Bucuria aceasta trebuie împărtășită, destăinuită și comunicată. Numai în felul acesta poate fi activă cu adevărat în noi, oferind-o și celorlalți. Așa trăiește prin noi.

Din acest motiv începând de astăzi cred cu tărie că iubirea înseamnă să dăruiești totul și să nu te aștepți să primești nimic la schimb pentru că este cea mai mare bucurie pe care o putem oferi. Zic că bine ar fi să dăruim mai mult.