Poezii

Flămândă inima

Flămândă inima de sânge și de-un trup,
printr-un gunoi de cetate lăuntrică căuta.
Un oraș în ruine fumegând se arăta,
totuși nu îndrăznea să se mintă
într-atât de mult încât să piardă și liniștea.
Era singură dar îi mai rămăsese tăcerea nopții.
Și gunoiul acesta părea un sac fără fund,
lucruri multe, multe dar fără trebuință ei.
Cum speranța moare ultima,
s-a așezat la colțul dintre milă și iubire,
o străduță cam pustie.
Și-a întins venele slăbite și capul l-aplecat.
Lacrimile se uscaseră de mult.
– Inimioară, nu fi tristă,
pentru tine am venit.
Uite, ia trupul și sângele meu
dar nu mai umbla prin locuri străine ție.
Ia-mi tot sângele și carnea.
Voi trăi prin tine.

b22e4e2413be7c1200a4d8fd152a0b8b

Uncategorized

Ce spui de un sunet?

Să-ți contruiesc un sunet, draguțo?
Ce spui? Cu propriile mele puteri.
Unul fără crăpături sau ștersături.
Simplu, ca de violoncel din paltin,
udat de picături calde de ploaie văratică.
Pentru tine voi băga în el toate păsările norilor
ca să înveți să auzi dorul lui din ciripit.
Urechile te vor înșela. Ascunde-le mai bine!
Ca să aducă a nemurire de timp și culoare de copil
împrumut un pic din verdeața pădurilor de brazi
și-l înfăsor într-un buchet de raze lunguețe de pe cer
legat musai cu o minunată țiplă țesută din părul tău.
Dacă nu presar și niște bătăi de inimă îndrăgostită,
nimic nu poate să reziste-n el.
Ce zici, draguțo? Să mă apuc de treabă?

Dar poate nu ți-o plăcea un sunet.
Poate preferi mai bine o tăcere de piatră.

violin-2412357_960_720

Gînduri

Răbdare

Trăia odată o baba și un moș. Baba avea o fată din prima căsatorie iar mosul un băiat. Baba îl ura foarte tare pe băiatul din prima căsătorie a moșului și-i voia numai răul.

Avea baba aceasta o vițică fermecată. Pentru că băiatul moșului o iubea, bătrâna i-a pus gând rău ca s-o omoare. Vițica a simțit și i-a spun băiatului:

– Ai grijă, baba are de gând să mă omoare într-o bună zi. Dar nu te întrista. După ce nu voi mai fi să-mi iei cornul ăsta drept pentru că e fermecat și vei vedea că îți va aduce mult bine în viață.

Baba până la urmă taie vițica iar băiatul se îneacă în plâns. Era distrus sufleteste dar i-a rămas cornul. Și-a adus aminte că trebuie să sufle, și-a suflat. În acel moment au apărut 300 de vaci pe câmp. S-a veselit băiatul de minunea ce-o adusese cornul fermecat și se gândea în sinea lui cum le va aduna el singur pe toate.

A venit atunci dracul și a zis:

– Las’ că te ajut eu să aduni vacile dar cu o singură condiție. Doar dacă promiți că nu te vei căsători și vei fi al meu.

Cu trecerea timpului a uitat promisiunea. A crescut mare și s-a hotărât să se căsătorească. În ziua nunții a venit dracul zicând:

– Am venit să te iau.

Mireasa, o fată frumoasă ca-n povești, nu înțelegea ce se întâmplă iar dracul mai adăugă:

– Pentru că avem un contract și trebuie să-l iau.

Erau disperați. Nu știau ce să mai facă. Toată lumea rămase împietrită. Nimeni nu spunea o vorbuliță. Până la urmă, o promisiune e o promisiune și trebuie respectată. Tănărul de odinioară ce făcuse legământul nu găsea nici o soluție și se gândi că numai o altă minune, precum cea de atunci cu vacile, îl mai poate scăpa de drac. Și în acel moment de tăcere absolută, o voce subțire se auzi de pe masă. Era pâinea care îi zise dracului:

– Te rog să mă asculți. Eu am fost un bob de grâu. M-au băgat sub pământ și a venit gerul, frigul și am răbdat, rabdă și tu. Și am ieșit spre lumină primăvara și au venit ploile, vânturile și am răbdat, rabdă și tu. Și a venit căldura si m-a ars iar apa îmi lipsea și am răbdat, rabdă și tu. Și m-au secerat tăranii și m-a durut și am răbdat, rabdă și tu. Și m-au luat cu furcile și m-au băgat în căpițe. Caii m-au calcat în picioare, m-au dus la moară și m-au strivit și m-au băgat în cuptor. Am răbdat, rabdă și tu.

Și-i mai spune dracului:

– Rabdă, rabdă, rabdă, rabdă, rabdă, rabdă, rabdă, rabdă, rabdă, și de la atâta răbdare dracul a plesnit.

Uncategorized

O faptă bună

Era odată un țăran la masă, înconjurat de bogății mari, îmbrăcat în aur și în tot ce își putea dori. Nimic nu-i lipsea. Undeva, într-un colț, era un nenorocit îmbrăcat în zdrențe pe care scria Fapta Bună.

La un moment dat vine moartea la țăran și spune:

– Trebuie să mergi!

– Cum să merg eu acum, spuse țăranul. În plinul vieții mele tu vrei să mă iei? Obraznico!

– Nu sunt obraznică, sunt necesară, trebuie să pleci acum.

– Nu, nu, nu…

– Ba da, o să pleci!

Și dându-și seama țăranul că nu are nici o șansă a început să plângă, să plângă, să plângă și să o roage în genunchi ca măcar să ia pe cineva cu el pentru că îi e frică acolo unde îl va duce. Să fie măcar însoțit de cineva. Moartea s-a învoit și a acceptat. Atunci a alergat tăranul într-un suflet la Curaj și i-a zis:

-Însoțește-mă! strigă tăranul. Dar Curajul a lăsat privirea în pământ.

– Este pentru prima oară când n-am curaj. Nu pot… nu pot…

Apoi a mai alergat ce-a alergat și s-a dus la Bogăție.

-Însoțește-mă tu! i-a poruncit el.

– Nu pot să plătesc moartea, fu răspunsul Bogăției. Mi-e frică…

În cele din urmă s-a dus la Frumusețe și a rugat-o cu lacrimi să-l însoțească.

-Eu pălesc în fața morții, nu pot… îi răspunse și ea, nu pot…

În acel moment, s-a sculat acel om mizerabil și i-a zis:

-Las’ că vin eu cu tine. Te voi însoți eu. Era Fapta Bună.

Poezii

Timp îndrăgit

Când trece pe lângă tine,
timpul își cere iertare că există.
Ar plânge dacă ar avea cu ce.
Nu-i dă pace gândul că te rănește
zi de zi cu a sa întâlnire inevitabilă.
Dar tu ești bună, ești înțelegătoare cu el,
nu îl privești cu scârbă și dezgust
precum fac ceilalți.
Îi îmbraci paltonul bătrâneții cu delicatețe,
de parcă ar fi de sticlă și nu alta.
Nu îl jignești. Nu încerci să-l păcălești
cu cercei noi, cu farduri, haine scumpe,
schimbări care mai de care mai fandosite.
Tu îl înțelegi.
L-ai lua la braț daca-i putea,
l-ai invita la dans, la dejunat.

Iar el, el, timpul, veșnic tânăr cu cravată,
simte cât îl îndrăgești și tocmai atunci,
în momentele când prisma dintre coaste
se lasă inundată de culori dulci,
își pune piedică la secunde,
mai, mai să lungească clipele,
clipele de dragoste.

Dali_Postoyanstvo_Pamyati_1

Poezii · Romantice · Uncategorized

Despre tine

Mi-e în gând să vorbesc despre tine
dar despre tine, nu se poate vorbi.
Despre tine cel mult se poate iubi.

Despre tine, nu se poate niciodată glumi.
Gluma e cupa de cucută a lui Socrate,
o speranță fără margine.

Despre tine, nu se poate interpreta un sărut pe frunte
cu un sărut pe călcâi.

Când se privește înspre tine
orizontalul se roagă mereu să fie un vertical orizontalizat
cu capetele de sus răsfirate.

Despre tine, norii n-au păreri.
Sunt mereu atrași de căpșorul tău.
Uneori câte un vultur cu pământ în ghiare
le mai dă târcoale, năpustindu-se cu dragostea
către inima aburindă de verdele tău.

Despre tine, florile pot să se mire orbește
precum peștii pot cel mult să te invidieze.
Nu da vina pe ei, bieții prizonieri ai apei,
că prizonieri ai aerului suntem și noi.

Dacă ești mai încrezătoare și dibace,
poți prinde o viață de picior.
Ca să nu îți scape, mare grijă la frâie,
iar dacă nechează din greu, dă-i gura ta din milă.

Despre tine, se gândește că ai fi ocnașul minei de curiozitate.
Dar curiozitatea știi ce gândeste?

Despre tine multe se vor gândi dragă,
dar câte se vor fi înțeles?

Nicolae-Grigorescu-Femeie-sezand

Uncategorized

Lacrima mamă

Mi-a fătat lacrima-n ochi
Două dorințe de cleștar,
Una mai cristalină ca alta.
Nașterea a avut loc cu suferință
în prezența altui ochi frumos.
Abia de au ieșit de sub pleoape
Că s-au și speriat de viață.
Au preferat să curgă la vale,
Lăsând biata lacrimă mamă singură
Cu soarele irisului și gândul genelor,
Pălind, pălind de dorul lor.

Gînduri

Nemurirea

Țăranul, la masă, înconjurat de bogăție, îmbrăcat în aur și în tot ce își putea dori și undeva, într-un colț, un nenorocit îmbrăcat în zdrențe pe care scria Fapta Bună.

La un moment dat vine moartea și spune:

-Trebuie să mergi!

– Cum să merg eu acum, spuse țăranul. În plinul vieții mele tu vrei să mă iei. Obraznico!

– Nu sunt obraznică, sunt necesară, trebuie să pleci acum.

– Nu, nu, nu…

– Ba da, o să pleci!

Dându-și seama țăranul că nu are nici o șansă a început să plângă și să o roage în genunchi ca măcar să ia pe cineva cu el pentru că îi e frică acolo unde îl va duce. Să fie măcar însoțit de cineva. Moartea s-a învoit și a acceptat. Atunci a alergat tăranul într-un suflet la curaj și i-a zis:

-Însoțește-mă! strigă tăranul. Dar curajul a lăsat privirea în pământ.

– Este pentru prima oară când n-am curaj. Nu pot…

Apoi a mai alergat ce-a alergat și s-a dus la bogăție.

-Însoțește-mă tu! i-a poruncit el.

– Nu pot să plătesc moartea, fu răspunsul bogăției. Mi-e frică…

În cele din urmă s-a dus la frumusete și a rugat-o cu lacrimi să-l însoțească.

-Eu pălesc în fața morții, nu pot… îi răspunse și ea.

În acel moment, s-a sculat acel omuleț mizerabil și i-a zis:

-Las’ că vin eu cu tine. Era Fapta Bună.

Fapta Bună este nemuritoare.

pexels-photo-913215

Uncategorized

Atât de fragedă

„Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?”

Mihai Eminescu

Uncategorized

Mărturisire

Am atâtea să-ți împărtășesc.
Lucruri de viață,
întâmplări, întâmplări,
descrieri de greierași
și atâtea, atâtea amintiri.
Dar nu mai pot.
Sunt păzit.
Dragostea mă sugrumă mai mereu
când pun mâna pe telefon să-ți scriu.
Acum nici în gând nu mai încap de ea.
Te ferești, dragosteo, te ferești de ea.
„Mă feresc de ea fiindcă o iubesc.”

Poezii

Ce este femeia?

„Femeia este o făptură minunată,

a fi minunată însemnă să stârnești minune, mirare. În ce mod putem însă să aducem această frumusețe și minune pe chipul nostru ? Prin bunătate, căci bunătatea nu ne aparține, ea este a lui Dumnezeu și așa avem toate și toți șanse egale ca indiferent de zestrea noastră biologică (de aspectul nostru fizic propriu-zis) să cerem de la Dumnezeu, cu smerenie, să ne dăruiască și să ne înfrumusețeze chipurile sufletelor noastre cu bunătate”.

Câtă mirare mai înoată-n largul meu

cu glasul lung s-ajungă până-n suflet,

cu gura largă până-n infinitul tău

ce se amestecă-ntre culorile vieții.

Cu plâns și suferintă-ntre coaste,

îți văd minunea-n bunătate,

bunătate în mâini,

bunătate în ochi,

bunătate în pași,

femeie.

 

 

 

 

Uncategorized

Cum înflorești

Cum înflorești tu-n mine draga mea,
Ca un vrej te-ncolăcești în jurul meu,
De dragoste secatătă-ți înfingi spinii
Și sorbi a mea lumină.
Nu-ți face griji!
Soarbe cât poftești,
Atâta timp cât îmi oferi floarea ta
În miez de vară, noaptea, pe răcoare,
Voi fi tot plin de dragoste.
O, dar te rog nu vărsa,
Ți se prelinge o picătură pe limba spinului.
Nu te grabi,
Ai timp toată viața, lumina mea.

 

Uncategorized

Dorință

Tălpile noastre se iubeau seară de seară sub pătură.
Cu călcâiele aprinse de dragoste
și degetele timide de atingere
își apropiau șoaptele calde.
Gurile deveniseră invidioase.
Întorceau buzele triste și suspinau
“Ce mai iubire pe ele, dragă surată.”
“Las’ c-o veni dimineața și le-o despărți pământul” râse cealaltă.
“Da, dar până când? Seara se întorc de unde au plecat.”
“Om putea oare vreodată să iubim și noi așa?”
“Noi, gurile, suntem de viță nobilă.
Noi suntem sus, la înălțime.
Tălpile, jos, în mizerie.
Noi trebuie să fim iubite, nu să iubim.”
“Și totuși, dragă surată, parcă aș vrea să devin și eu o talpă…
măcar pentru o noapte.”

 

Gînduri

Copacul numit Gică

„N-am avut de treabă şi întorcându-mă mai târziu acasă, l-am scărpinat cu unghiile pe coajă pe Gică. Măgarul de copac numit Gică m-a luat în serios şi brusc vrînd-nevrînd a început să facă parte din mine însumi.
Dacă nu încep printr-o glumă, nu se înţelege nimic din prietenia mea cu Gică şi din prietenia lui Gică cu mine. invitasem o distinsă doamnă, şi ceva nu era la locul său. Până când, deodată azvârlindu-mi vederea peste balcon, l-am văzut pe Gică, mai mare peste cei zece copaci ai lui, care fojgăiau şi frunzăreau, pe măgarul de Gică solemn şi ţeapăn uitându-se verde şi fix la mine. Îi era frică că nu m-aş fi purtat după rang. În gândirea lui de copac nu avea încredere în gândirea mea de om. Ce mai, m-a luat sub protecţia umbrei sale, indiferent dacă răsare soarele sau nu, indiferent dacă luna este ca o seceră turcească sau ca o mămăligă albă.
Gică este un copac gelos.
M-a pus dracu de l-am scărpinat pe scoarţă într-o seară şi nu mai scap de el defel.
Venise la mine într-o zi o distinsă doamnă. Din pricina principialităţii lui Gică, nici mâna nu am apucat să i-o sărut. Gică este un copac gelos. Excesul de grijă pe care îl are pentru mine, curiozitatea lui de pom care se uită la mine mirat, că sunt om, nu mă lasă în libertatea mea.
N-avui treabă! Cine m-a pus să-l scarpin pe scoarţă când singuratic am venit acasă?”

Nichita Stănescu

 

Mi-am adus aminte de nucul din fața casei. E doar cu câtiva ani mai mare ca mine dar în înțelepciune mă întrece mereu. Dacă mă gândesc bine, nici nu-i de mirare la câte discuții filosofice a purtat cu rândunele, cu ciorile venite să-i fure din copii, cu zăpada și ploile din vară. Știe anotimpurile pe de rost. Cred că furnicile îi sunt prietenii cei mai apropiați. Îl apără de dăunători și chiar îl bandajează dacă e cazul. Odată, în copilărie, i-am fost și eu tovarăș bun de glume…