Uncategorized

Dorință

Tălpile noastre se iubeau seară de seară sub pătură.
Cu călcâiele aprinse de dragoste
și degetele timide de atingere
își apropiau șoaptele calde.
Gurile deveniseră invidioase.
Întorceau buzele triste și suspinau
“Ce mai iubire pe ele, dragă surată.”
“Las’ c-o veni dimineața și le-o despărți pământul” râse cealaltă.
“Da, dar până când? Seara se întorc de unde au plecat.”
“Om putea oare vreodată să iubim și noi așa?”
“Noi, gurile, suntem de viță nobilă.
Noi suntem sus, la înălțime.
Tălpile, jos, în mizerie.
Noi trebuie să fim iubite, nu să iubim.”
“Și totuși, dragă surată, parcă aș vrea să devin și eu o talpă…
măcar pentru o noapte.”