Gînduri

Nemurirea

Țăranul, la masă, înconjurat de bogăție, îmbrăcat în aur și în tot ce își putea dori și undeva, într-un colț, un nenorocit îmbrăcat în zdrențe pe care scria Fapta Bună.

La un moment dat vine moartea și spune:

-Trebuie să mergi!

– Cum să merg eu acum, spuse țăranul. În plinul vieții mele tu vrei să mă iei. Obraznico!

– Nu sunt obraznică, sunt necesară, trebuie să pleci acum.

– Nu, nu, nu…

– Ba da, o să pleci!

Dându-și seama țăranul că nu are nici o șansă a început să plângă și să o roage în genunchi ca măcar să ia pe cineva cu el pentru că îi e frică acolo unde îl va duce. Să fie măcar însoțit de cineva. Moartea s-a învoit și a acceptat. Atunci a alergat tăranul într-un suflet la curaj și i-a zis:

-Însoțește-mă! strigă tăranul. Dar curajul a lăsat privirea în pământ.

– Este pentru prima oară când n-am curaj. Nu pot…

Apoi a mai alergat ce-a alergat și s-a dus la bogăție.

-Însoțește-mă tu! i-a poruncit el.

– Nu pot să plătesc moartea, fu răspunsul bogăției. Mi-e frică…

În cele din urmă s-a dus la frumusete și a rugat-o cu lacrimi să-l însoțească.

-Eu pălesc în fața morții, nu pot… îi răspunse și ea.

În acel moment, s-a sculat acel omuleț mizerabil și i-a zis:

-Las’ că vin eu cu tine. Era Fapta Bună.

Fapta Bună este nemuritoare.

pexels-photo-913215

Uncategorized

Atât de fragedă

„Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?”

Mihai Eminescu