Poezii

Străinul

I

Îți scriu câteva cuvinte, Doamne,
Cu penița gândului
Pe aripa fluturelui,
Ca să mă plâng de-un furt.
Vai, amarnic furt ce este
Că nu mai știu nici cine sunt,
Așa de tare mă cutremur.

II

Când în noapte stăteam
Cu iubita-n parc pe bancă,
Ațipirăm Doamne, ațipirăm
Doar poate vreun sfert de ceas.
Când m-am trezit din vis
Iubita-mi dispăruse.
Ochiul și gura la fel.
Nasul nu mai puteam pipăi
Căci și mâinile-mi lipseau.
Să mă ridic nu-i cu putință
Și împietrit mă simții, Doamne,
Nici picioare care să mă conducă
Nu mai simțeam legate de mine.
Fugiseră! mă gândii-ntâi,
Ascunse undeva în depărtări,
De mine să nu mai dea cu urma lor.
Dar Doamne, astea mi-au fost dăruite.
Cadou de la cuvântul Tău dintâi
Când ai zis să mă fac,
Și m-am făcut.
Cineva mi le-a furat cu clipa șireată
Că altfel aș fi simțit.

III

În timp ce-ți scriu, timpul mă poartă
La bieții oameni schiopi de la colțul străzii,
La cei închiși în case, care nu mai văd,
La focul ce i-a ars urechile vecinului Ionel.
Doamne, dacă mi le-a luat un sărman
Ce avea nevoie în lipsa lor,
Dacă-i așa, atunci să le poarte sănătos,
Eu mă îndrept acuși la tine.
Încep să-mi crească picioare de nemuritor la spate.

Thinking-900x900

Gînduri

Focul iubirii

Nu mai rețin dacă următorul paragraf a fost scris de mine sau nu. L-am găsit în folder-ul meu cu gânduri, însă până la urmă important este să înțelegem ceva la sfârșit.

Există un foc al iubirii și al rugăciunii, dar există și un foc al păcatului şi al patimii. Primul este aprins de Duhul Sfânt și aduce în inimă o căldură optimă și o desfătare sufletească iar cel de-al doilea este aprins de demoni și aduce o fierbințeală care arde sufletul și îi produce chin și tulburare.

„Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” Luca 12,49

N-am putut să nu mă gândesc la ceea ce numim noi „îndrăgostire” când am citit cuvântul „fierbințeală”. Problema a trebuit să fie pusă un pic la murat în mașina meditației. Cam cu șașe luni în urmă am ajuns la concluzia că a fi îndrăgostit nu este nimic rău în sine, scopul fiind cel de a te avertiza că acea persoană îți este foarte dragă, însă devine o cădere când ne lăsăm copleșiți și refuzăm să ieșim din cercul patimii, fiind convinși până în măduva oaselor că e real, că e dragoste. De asta și trece după o perioadă atât de scurtă, de dragoste mare ce e.

Adevărata îndrăgostire am aflat-o întâi citind un articol scris de un părinte unde explica că paradoxal, îndrăgostirea adevărată survine după ce iubim, deci după o bucată de timp. Și cel mai plăcut lucru e că spre deosebire de cea pe care o credem noi a fi „îndrăgostire”, acesta nu te mai lasă. Nu are timp, o lună, două, trei. Rămâne ca o stare permanentă de liniște interioră și sentiment că Dumnezeu este pe aproape, că lucrează cu meșteșug prin cei doi.

În concluzie, cred că trebuie să fim cu mare băgare de seamă când simțim că ne „îndrăgostim” pentru a nu ajunge la chin. Îl iau ca pe un avertisment venit de undeva că acel om îmi este drag și punct. Putem spune că e primul obstacol spre o îndrăgostire adevărată, pasul 0.

Că tot citisem minunatul „Faust” a lui Goethe zilele trecute, am dat peste o poezioară tare drăguță și plină de tâlc 🙂

 

„Ce faci Catinco, pe la poarta

Drăguțului în zori de zi?

Ca fată el te ia-n primire,

Ca fată însă n-ei ieși.

 

Bagă de seamă, când iubești,

La poarta mândrului nu sta.

De s-a făcut, atunci adio

Și noapte bună, fata mea.

Bagă de seamă că e hoț

Drăguțul tău – nimic nu-i da,

Iubește-l, dar nimic nu-i da

Făr’ de inel la mâna ta.”

Acrylic Painting | Handprint Soul for Landscape Acrylic Painting Ideas

Filosofice · Poezii · Uncategorized

Poruncă timpului

Cu toate timpurile pe loc repaus!

a strigat deodată prezentul.

Cu toate timpurile înainte, marș!

a strigat apoi viitorul.

Cu toate timpurile înapoi,
stânga împrejur!
în dreapta ținem lumea!
a strigat și trecutul.

Cu toate timpurile deodat’!

a dat poruncă Dumnezeu.