Poezii

Șah mat

 Regină neagră cu sufletu-mi în șah
 Mă duci cu gîndul să mă fac monah
 Să-i închin pătrățica mea Domnului
 Să astup gura cu apa Psalmului 

 Te du, dară, ce mai aștepți
 În linie de nebun să te îndrepți
 Cît mai aproape de mine să vii
 Eu tot mai departe mă voi simți

 Căci prea mică atenție îmi oferi
 Pe bietul pion acum îl preferi
 Ori nu? cum de stați împreună
 Aceași pătrățică să vă susțină?

 Regulile doar sforile le știu
 Dar mă gîndesc, eu ce să mai fiu
 Cînd tu la pionul meu ai prins drag
 Trupele tale în afara tablei se retrag?

 În loc de perfecte pătrățele
 Mă convertesc la triunghiurile,
 La zarurile ce soarta o poartă
 Tabla pe dos să ne despartă.
Poezii

Cîntec de frumusețe

 

 Ea bea din priviri frumusețea mea
 și nu știu dacă-i alungă setea
 de-a arunca alte priviri pescărești
 prin oceanul frumuseților.
 Cert e că sunt primul
 pe care și-a aplecat timpul flămînd.
 Din partea mea mă poate bea
 pînă n-o mai rămînea decît
 un ciorchine din frumusețea mea.
 Atîta timp cît sunt sub privirea ei
 mă las luat la ochi, la plimbare
 și la ceai cu drag. 
Poezii

O nouă generație

 S-a născut fără mine
 într-o zi de decembrie
 și vai… eu n-am fost prezent.
 Generația din urmă n-are glas,
 nu poate povesti mîngîierile,
 amintirile mele cu generația veche
 vor fi tăcute lacrimi 
 într-o ploaie torențială.
 Simt că mă îndepărtez
 ca niște rîndunele nebune
 ce nu se mai întorc la cuib.
 S-a născut fără mine...
 Noua generație de cîini
 mă va lătra cînd voi intra
 pe poarta copilăriei mele.
 La noapte îmi tai,
 îmi tai, îmi sfîșii, îmi mușc
 aripile de rîndunea nebună.
Poezii

Porți ruginite

 Pe ele se sprijină nașterea
 așa cum ne sprijinim noi
 cu picioarele de pămînt.
 Cînd scîrțîie o balama
 se aude un plînset
 și uite așa încă unul începe
 mai întîi din curiozitate,
 mai apoi din interes
 a se sprijini de pămînt.
 Uneori se deschid fără zgomot
 sau chiar rămîn zăvorîte fără
 vreo explicație 
 și un plîns ce nu poate
 ca toate celelalte plînsete
 să se sprijine de pămînt
 se întreabă cum e viața. 
Cărți

2020

  1. Aurelia Marinescu – Codul bunelor maniere astăzi
  2. Akedia. Cauze și remedii – Traducător Adrian Vlas
  3. La lilieci – Marin Sorescu
  4. F.M. Dostoievski – Oameni sărmani
  5. F.M. Dostoievski – Dublul
  6. Cheryl Strayed – Curaj cît trebuie
  7. Christopher Paolini – Eragon vol. 1
  8. Andre Gide – Întoarcerea fiului risipitor
  9. John Steinbeck – Soareci și oameni
  10. Omar Khayyam – Caravana vieții
  11. Omar Khayyam – Rubaiatele
  12. Jose Saramago – Intermitențele morții
  13. Goethe – Suferințele tînărului Werther
  14. Agatha Christie – Misterioasa afacere de la Styles
  15. Eminescu – Veronica – Corespondență inedită
  16. 111 cele mai frumoase poezii – Ștefan Augustin Doinaș
  17. Herman Melville – Moby Dick
  18. Agatha Christie – Supradoză de moarte
  19. Anthony Burgess – Portocala mecanică
  20. Agatha Christie – Zece negri mititei
  21. Mo Yan – Țara vinului
  22. Eugene Vodolazkin – Aviatorul
  23. Agatha Christie – Crăciunul lui Poirot

Cred că mai bine de jumătate dintre aceste cărți au fost citite în a doua jumătate a anului. Mă bucur că am reușit să citesc mai mult decît în anii trecuți. Unele lecturi m-au impresionat pozitiv altele negativ.

Agatha Christie e mica revelație. Trei cărți au fost de ajuns ca să-i apreciz talentul de scriitoare. Și cînd mă gîndesc că mă mai așteaptă încă vreo 60 de astfel de romane nu pot decît să mă zîmbesc ștrengărește ca un copil la acadele din vitrină. Cărțile ei sunt ușor de citit dar misterul care planează asupra faptelor (a crimei și a metodelor de a găsi făptașul) te pot ține trez pînă noaptea tîrziu.

Am reușit să citesc și Moby Dick, carte pe care mi-o propusesem de ani de zile s-o încep dar mereu am amînat-o. E practic o enciclopedie a balenelor dar povestită prin ochi unui aventurier. Autorul este bine informat și relevă extrem de multe detalii din lumea cașaloților dar nu numai. Umple pagini descriind diversele tradiții ale locuitorilor din acea vreme. Peisajele, gîndurile, sentimentele, toate au un loc rezervat în condeiul scriitorului. Rămîne o operă extraordinară dar nu recomand această carte decît celor înzestrați cu multă răbdare.

Dostoievski e un alt autor de care am prins mare drag. Se spune că e unul dintre cei mai buni „psihologi” din literatură, într-atît de bine a văzut sufletul omului. Nu pot să adaug prea multe cuvinte. El trebuie doar citit.

O carte pe care regret c-am citit-o este „Eragon”. Îmi place ficțiunea dar stilul este fără doar și poate a unui copil (a scris primul volum la 16) adică sărac, cu idei bune dar prezentate prost. Mi s-ar părea pierdere de timp să continui cu celelalte 2 volume.

Ștefan Augustin Doinaș a reușit performanța fantastică de a mă adormi. Iubesc poezia dar ori ceea ce scrie el mă depășește ori versurile lui sunt pur și simplu fără substanță. A scris în perioada comunismului și din critică am înțeles că face multe referiri ascunse deci e posibil ca motivele menționate mai sus să fie amîndouă adevărate.

Nu aș vrea să vorbesc despre fiecare carte în parte (cum am făcut în anii trecuți. Ce-i drept erau și mai puține atunci). Restul de cărți sunt bune, depinde de gusturile cititorului însă „Codul bunelor maniere” ar trebui dacă nu citit măcar aruncat un ochi peste el. Unele reguli sunt de-a dreptul ridicole dar e bine să ai habar că există, ca în societate dacă le observi să nu privești oamenii ca mîța-n calendar.

Sper ca anul nou să îmi aducă în fața ochilor mai multe cărți decît anul trecut și să descopăr mai mulți scriitori români contemporani pentru că am o mică reținere sau o mică frică că voi fi jefuit de propriul meu timp.

Cărți

Agatha Christie – Supradoză de moarte

În vara aceasta am dat peste o reducere de 50% și am luat 7 romane semnate Agatha Christie. La cîteva zile distanță am plecat la mare și desigur că o carte nu putea lipsi. Am ales-o pe aceasta, mai mult după titlu, fără să citesc mini recenzia de pe spate și eram chiar entuziasmat să mă tolănesc pe sezlong și să-mi îndulcesc gîndurile cu ea însă valurile mării nu mi-am dat liniștea necesară s-o citesc. La mine se pare că nu funcționează. E ca și cum m-aș duce la cinema și odată ajuns aș urca pe o bicicletă de fitness și-aș da la pedale. Are marea versurile și poveștile ei, nu mai e nevoie de alte cărți. Au ieșit în schimb mai multe poze deosebite.

Acțiunea romanului se desfășoară în jurul unui stomatolog găsit mort cu un pistol în mînă în cabinetul său. Inițial dovezile indică că ar fi vorba de o sinucidere însă moartea altor 2 persoane care au avut legătură cu medicul în ziua morții sale ridică mai multe semne de întrebare. Detectivul nostru bine cunoscut vorbește rînd pe rînd cu clienții doctorului din acea zi însă vorba lui Socrate, cu cît află mai multe cu atît mai încețoșată devine imaginea de ansamblu. Totul devine un puzzle de copii dar cu piesele de bază lipsă. Întrebările principale sunt „cine” și mai ales „de ce?” a trebuit să moară un biet stomatolog cu un stil de viață normal, cu o viață socială și o stare materială obișnuită. De observat este faptul că pentru Poirot nu e de ajuns să afle cine, el vrea adevărul absolut, vrea să meargă la propriu pe firul întîmplării de la cap la coadă și această frămîntare umană îl duce chiar în pragul deznădejdii crezînd că poate a îmbătrînit și lucrurile notabile încep să-i scape printre degete.

E un roman ce se citește foarte repede, acțiunea curge molcom ca un izvor de cîmpie însă sfîrșitul merită toată așteptarea. Aș fi vrut mai multe explicații din partea venerabilului Hercule Poirot însă autoarea preferă să țină cititorul în suspans pînă în ultima clipă.

E al doilea roman scris de Agatha pe care îl citesc din cele 70. Succesiunea evenimentelor te prinde ușor și fiecare faptă ridică bănuitor sprîncenele cititorului. Devii tu însuți detectiv și încerci să arăți cu degetul către un presupus vinovat. Pînă acum nu mi-a reușit.

Recomand cartea oricărui tip de cititor.

Poezii

Și timpul pierde

Timpul, giulgiul ființei noastre
a slăbit îngrozitor
ca un bolnav la pat.
Pierzînd din greutatea secundelor
acum îl suflă orice boare de joc de cuvinte,
orice discuție lipsită de sens
ce vine de nicăieri și ajunge...
tot nicăieri.
A văzut peștii cei dintîi,
l-a văzut pe Adam cum se certa cu Eva
și s-a sfădit cu Dumnezeu
cum să-i împace.
A fost martor la lucruri pe care noi,
cei care citim aceste versuri
nu le-am crede posibile vreodată.

Viermii neadormiți se ospătează acum din el
ca dintr-un hoit a cărui amintire se stinge
într-o duhoare, 
ultima urmă, 
ultima rană.
Și te miri din ce,
din cum ar fi nepăsarea
din cum ar fi lipsa dragostei
acum luate ca nimicuri
sau luate-n rîsul anost al lumii.
Și uite așa timpul, gras odinioară
de oameni frumoși
de gînduri cumsecade
de vieți splendide
slăbește și se micșorează
și să strînge ca un șarpe
în jurul gîtului nostru;
ștreag ar vrea să se facă
cu fiecare mișcare egoistă a noastră.

Poezii

Și de-ai fi

Și de-ai veni în chip de stea
Cu corp cometă pe sub ea
Într-un cer de brațe te-aș prinde
Suflarea-ntr-o gură s-ar cuprinde

Și de-ai veni în chip de noapte
Marlenă, tu cu șapte plete coapte
Te-aș arunca-n sărbătoare, în ziua mare
În ceasul dragostei fără secare

Și chiar de-ar fi să vii ca om
Modestă, suplă ca un pom
De degetul tău aș lega
Aureola unui sfînt ce se ruga.

Poezii

Cimitir de ploi

Nori negri cu colți de stele cariate

se-nfingeau în obrajii dulci ai boltei.

Amîndoi eram martori înfricoșați

la stingerea albastrului

iar ochii ne transpirau de emoția

că totul va avea un sfîrșit curînd.

Din fiecare lovitură de fulger

săreau lumini de împotrivire,

coșciug de întuneric pregătit

iar privirile noastre piroane.

I se făcu tîrziu de cer albastrului

și cu ultima culoare de viață

pe care am putut-o noi săgeta

se prăbuși în uitare cu tunete de vioară,

recviem oniric.

“E strigător la cer”

țipau ploile cu speranță-n oceanul de apoi

iar în căderea lor de kamikaze

preferau să se zdrobească de fruntea noastră,

cimitir de ploi.

Poezii

Zbor întrerupt

Ruptă de nori

își tîra umbra rătăcită

iar ghearele chircite în convulsii

începeau să simtă gustul morții.

Cînd te trage pămîntul

penele îți devin grele

cît două pietre de moară

dar inima ți se ușurează

de toate cicatricile căznite

să te îngroape.

O singură neliniște mai plana

ca un nor rătăcitor.

De ce nimeni,

dar nimeni

nu-i aruncă o boare de vînt pe sub aripi.

Încă o pasăre muri în acea zi

de setea zborului.

Poezii

Celei care rămîne

Păsări de culoarea cerului
țeseau fluturii pe flori.
Plana constant o simfonie asupra grădinii
însă cel mai melodios sunau pașii de adagio.
De te-ai putea vedea!
Lumea-ntreagă atîrna de un semn al piciorului tău,
privirea care trecea alene răsturna tot
neajunsul de a fi.
Te apropiai.
Tăcere se făcu în cer,
preludiu de apocalipsă.

Gînduri

Poetul nu moare

Astăzi este ziua de naștere a poetului meu de suflet. Niciodată nu m-am regăsit atît de bine în versurile unei poet decît la Nichita Stănescu. Spunea că „un poet cu atît este mai măreț cu cît cititorii nu pe el îl descoperă, ci pe ei înșiși.” Mă întîlnesc cu mine însumi prin tot ce a lăsat în urmă. O urmă pe care mai calc și eu din cînd în cînd. Mi-e groază cînd mi se așează în fața ochilor aceste umbre și le compar cu ce las eu în spatele meu. Poezia l-a trăit cum trăiește sufletul un trup. S-a cocoloșit în ideile sale dînd viață unor creații pe care nici Nichita nu și le putea explica. El „dădea mai departe ceea ce primea” cum spusese odată la o întrunire cu prietenii.

Mi s-a părut un om care a iubit viața în toate formele ei, și cu bune și cu rele. Mi-aș fi dorit să-l fi cunoscut. Ușa de la apartamentul său era veșnic deschisă, primea pe oricine și oricînd. Glumea cu toții, rîdea și se bucura de tot ce există. Asculta cu mare interes poeții la început de drum și-i încuraja totodată să nu renunțe la scris niciodată. Întrebat de ce acceptă toții mediocrii, toți neinițiații în taina poeziei (mulți veneau chiar din invidie, din răutate, alții din curiozitate, alții pentru că-l iubeau) spunea „cine știe? dacă un nou Eminescu îmi trece pragul și universul încă nu l-a descoperit?”. Un om cu șapte inimi, „poliglot de limba română”, copil al limbii poetice

„E atât de miraculos că pot să exist, că pot să strâng în braţe o femeie, că pot să beau un pahar cu vin, că pot să plâng sau pot să râd. Miracolul de a fi este atât de mare, încât orice mi se întâmplă mie sau orice se întâmplă cu mine mi se pare că aşa trebuie să fie. Nu mi-a trecut niciodată prin cap vreo nemulţumire. Ar fi trebuit să ma uit la mine şi să spun că ar fi trebuit să fiu altfel de om, sau altul. Dar eu locuindu-mă pe mine însumi mi se pare că acesta este miracolul şi singurul lucru mai trist este că uneori vreau să fiu şi a doua zi aidoma. Şi marele noroc este că niciodată a doua zi nu sunt aidoma.

Cum această zi nu trece niciodată neobservată m-am gîndit să las cîteva versuri. Le-am găsit prin documentele uitate de timp și de vreme. E veche, simplă dar scrisă la moment de bucurie că am avut ocazia să-l citesc și să-l întîlnesc măcar prin ceea ce ne-a lăsat.

Stănescu niciodată n-a murit.

L-am văzut eu. Se naste la infinit.

Un cuvînt să vezi în față

Te cuprinde un dor de viață

 

Te întrebi dacă-i vreo vrăjitorie

Căci sufletul pe loc ți-l îmbie

Cu sensuri și metafore nemaiîntâlnite,

Parcă din altă lume mai veche venite

 

Unde ai și tu acces dacă-l citești.

Doar cu câteva versuri să te ispitești.

 

Poezii

Act de creație

Mă asemăn cu ciuperca,

scriu doar cînd plouă.

 

Atunci îmi adun gîndurile seci

și le arunc în lume.

Unul vede-o floare,

altul atinge un petic de cer,

altul se joacă c-o bătaie.

-Ehe, a cui o fi zîmbetul ăla

pornit să ne fure?

întreabă altul.

 

Se întorc ude de mirare,

se șterg de părul meu uscat

lăsînd în urma lor

rîuri, rîuri de idei.

Mi se îneacă ochii în orbite

de ce-au văzut gîndurile

și dau poruncă mîinii

să are pe foaie

ploile lor.

 

Și dacă nu plouă afară?

Ah, cu toții ducem

ploi ascunse-n noi.

Poezii

Dincolo

Am îmbrățișat-o cu drag,

cu dor mare

căci n-o mai văzusem de 15 ani.

Lacrimile mă linișteau,

e aici, e aproape de mine.

-Nu mai plînge

căci voi plînge și eu.

Plîngeam amîndoi îmbrățișați.

Ce legătură trainică,

ce unire frumoasă

pînă dincolo de moarte

avem noi, bunico…

ai fi în stare să-mi dai și raiul tău.

Gînduri

Copii îngîndurați

„…nu-mi place cînd un copil e îngîndurat; nu-mi place să mă uit la el! O păpușă din cîrpe zace pe jos, nu se joacă cu ea; ține un deget la buze, stă așa și nu se mișcă. E trist, nu-i așa?”

„Oameni sărmani” de Dostoievski

Văd prea des astfel de copii, mai ales din rîndul copiilor care cerșesc. Cînd privești prea mult un copil îngîndurat riști să te schimbi. E un subiect delicat. Să le dai bani, să nu le dai? Le faci un bine sau un rău? Nu cumva îi încurajezi în ceea ce fac? Nu cumva sunt puși de adulți să întindă mîna? Nu cumva e așa și așa? Nu cumva?

Teorile îmi par acum niște motive pentru a scuza sau pentru a justifica indiferența noastră. Găsim cîte o teorie pentru orice problemă. Vorba lui Nichita Stănescu din Getica „în fiecare scorbură era aşezat un zeu.” Te întrebi la un moment dat unde vom ajunge cu aceste teorii. Evoluăm? Spre ce evoluăm dacă le urmăm? „Justificînd orice acțiune printr-o teorie, îți retezi orice șansă la evoluție. Una interioară. Practic, te oprești din a încerca să transcenzi tot ceea ce ești genetic, istoric și sociocultural” spunea bine o prietenă.

Îi înțeleg pe cei care urmează aceste teorii însă eu nu mă mai simt om urmîndu-le. Nu mai vreau să văd copii îngîndurați.

Poezii

Dragoste de carte

Îi place să atingă

toate cărțile cotor cu cotor

pînă găsește volumul de poezii.

Îl trage oblic cu două degete

ținîndu-l de capitalband

și zîmbește aproape mulțumită

neștiind că în urma sa

lasă toate cărțile bibliotecii

amorezate de mîna ei.

Poezii

Origini

Eram o piatră cîndva.

Cineva m-a dus pe timp de noapte

pe un lemn mort de mult,

și m-a murdărit de degete

și m-a umplut de planuri absurde

printre priviri chiorîșe

făcîndu-mă să cred că sunt perfectă.

Ei îmi spun statuie.

Eu îmi spun defect.

Aș suporta zeci de mii de ploi albastre

doar să zdrobesc statuia

pînă o ajunge din nou

piatră de rîu.

Gînduri

Gunoiul nostru cel de toate zilele

„Feciorul împăratului a dat sfoară în țară că vrea să se însoare cu fata ce-i va aduce ca zestre… tot gunoiul pe care va izbuti să-l strîngă. Și au venit la palat șiruri de fete însoțite de căruțe, saci, roabe și cîte altele, pline ochi de gunoi. A auzit dorința prințului și fata cea harnică. S-a îmbrăcat în pripă și a dat să-și strîngă “zestrea”. Dar oricît s-a străduit n-a reușit să adune decît o mînuță de gunoi cu care a plecat foarte rușinată la curte. Cînd a văzut-o, feciorul de împărat s-a luminat la față. Urmarea? A fost o nuntă ca în povești. Și se prea poate ca prințul și prințesa să mai trăiască și astăzi pe undeva, prin Suedia…

La țară recunoști omul gospodar după felul în care își “reciclează” gunoiul, astfel că ograda și casa strălucesc de curățenie. Lăturile le dă la purcel, cu alte resturi îngrașă grădina, din hîrții face focul, din cîrpe și ciorapi vechi împletește covoare, cu leșia de la rufe spală podelele, din untura arsă sau rîncedă face săpun.”

Cît adevăr spune acest fragment din “Codul bunelor maniere astăzi”. Crescînd pînă la 19 ani la țară înțeleg pe deplin ce înseamnă să fii gospodar. A fi gospodar înseamnă a fi muncitor, chiar si cînd vine vorba de curățenie nu doar de muncile cîmpului și de animale. Fiecare zi de sîmbătă era dedicată curățeniei în curte și în casă. Cum se descrie și mai sus, fiecare gunoi își avea locul și rolul său firesc. Oamenii se pregăteau în acest mod și de ziua de duminică. Părea că l-ar fi așteptat pe Hristos să le calce pragul dintr-o duminică în alta. Nu știau că de fapt chiar ei îl aduceau de la biserică.

La oraș există o nepăsare monstruoasă. Uitîndu-mă în jur mă simt privilegiat că părinții m-au educat de mic să nu arunc pe jos nici coaja de la sămînță iar dacă am intenția asta din cauza lenei (de nepăsare nici nu se punea problema) atunci să mă imaginez în propria casă. Aș mai arunca gunoiul pe jos, în mijlocul camerei?

De multe ori mi s-a spus “dar nu vezi că așa fac toți, ce diferență ai face tu cu una în plus ori în minus?” Eu, singur nu, poate că nu. Dar azi eu, mîine tu, poimîine încă 10 și schimbarea devine realitate. Mă bucur că am reușit să stîrpesc urîtul obicei al unor prieteni de a arunca mucul de țigară oriunde dar și mai mult m-am bucurat cînd am văzut că și ei învață pe alții ceea ce au fost învățați.

Am participat la un voluntariat de curățare a unei păduri din zona Iașiului. Mă gîndeam că e doar o pădure, cîte gunoaie se pot găsi aici? Problema rămîne orașul. Mi-aș fi dorit să am dreptate căci zeci de saci plini de gunoaie s-au strîns dintr-o pădurice… Cum te lasă conștiința să arunci doza de bere prin iarba abia mijită, cum poți fi atît de nepăsător încît să umbrești cîntecul păsărilor cu sticle de plastic, bucăți mari de carton, ambalaje de mîncare aruncate la voia întîmplării? (găsisem pe una data de expirare din anul 2000 iar acest volutariat a avut loc în 2019). Mi-a fost milă de copacul neputincios care a privit-o timp de aproape două decenii.

Gunoiul trebuie împărțit în funcție de material (pe cît posibil) și reciclat. Mai spunea în această carte că în Germania pachetul gol de tigări se aruncă la hîrție, țipla în care este pus, la plastic.

Și o glumă ca să mai îndulcim amarul ce ne sufocă aerul:

“Se povestește că grădina familiei Rothschild, la Ferrieres, era îngrijită de… 150 de grădinari. Odată, văzînd frunze în grădina unui prieten, baroana de Rothschild întrebă dacă le aduceau din Europa Centrală”.