Poezii

Șah mat

 Regină neagră cu sufletu-mi în șah
 Mă duci cu gîndul să mă fac monah
 Să-i închin pătrățica mea Domnului
 Să astup gura cu apa Psalmului 

 Te du, dară, ce mai aștepți
 În linie de nebun să te îndrepți
 Cît mai aproape de mine să vii
 Eu tot mai departe mă voi simți

 Căci prea mică atenție îmi oferi
 Pe bietul pion acum îl preferi
 Ori nu? cum de stați împreună
 Aceași pătrățică să vă susțină?

 Regulile doar sforile le știu
 Dar mă gîndesc, eu ce să mai fiu
 Cînd tu la pionul meu ai prins drag
 Trupele tale în afara tablei se retrag?

 În loc de perfecte pătrățele
 Mă convertesc la triunghiurile,
 La zarurile ce soarta o poartă
 Tabla pe dos să ne despartă.
Poezii

Cîntec de frumusețe

 

 Ea bea din priviri frumusețea mea
 și nu știu dacă-i alungă setea
 de-a arunca alte priviri pescărești
 prin oceanul frumuseților.
 Cert e că sunt primul
 pe care și-a aplecat timpul flămînd.
 Din partea mea mă poate bea
 pînă n-o mai rămînea decît
 un ciorchine din frumusețea mea.
 Atîta timp cît sunt sub privirea ei
 mă las luat la ochi, la plimbare
 și la ceai cu drag. 
Poezii

O nouă generație

 S-a născut fără mine
 într-o zi de decembrie
 și vai… eu n-am fost prezent.
 Generația din urmă n-are glas,
 nu poate povesti mîngîierile,
 amintirile mele cu generația veche
 vor fi tăcute lacrimi 
 într-o ploaie torențială.
 Simt că mă îndepărtez
 ca niște rîndunele nebune
 ce nu se mai întorc la cuib.
 S-a născut fără mine...
 Noua generație de cîini
 mă va lătra cînd voi intra
 pe poarta copilăriei mele.
 La noapte îmi tai,
 îmi tai, îmi sfîșii, îmi mușc
 aripile de rîndunea nebună.
Poezii

Porți ruginite

 Pe ele se sprijină nașterea
 așa cum ne sprijinim noi
 cu picioarele de pămînt.
 Cînd scîrțîie o balama
 se aude un plînset
 și uite așa încă unul începe
 mai întîi din curiozitate,
 mai apoi din interes
 a se sprijini de pămînt.
 Uneori se deschid fără zgomot
 sau chiar rămîn zăvorîte fără
 vreo explicație 
 și un plîns ce nu poate
 ca toate celelalte plînsete
 să se sprijine de pămînt
 se întreabă cum e viața. 
Poezii

Și timpul pierde

Timpul, giulgiul ființei noastre
a slăbit îngrozitor
ca un bolnav la pat.
Pierzînd din greutatea secundelor
acum îl suflă orice boare de joc de cuvinte,
orice discuție lipsită de sens
ce vine de nicăieri și ajunge...
tot nicăieri.
A văzut peștii cei dintîi,
l-a văzut pe Adam cum se certa cu Eva
și s-a sfădit cu Dumnezeu
cum să-i împace.
A fost martor la lucruri pe care noi,
cei care citim aceste versuri
nu le-am crede posibile vreodată.

Viermii neadormiți se ospătează acum din el
ca dintr-un hoit a cărui amintire se stinge
într-o duhoare, 
ultima urmă, 
ultima rană.
Și te miri din ce,
din cum ar fi nepăsarea
din cum ar fi lipsa dragostei
acum luate ca nimicuri
sau luate-n rîsul anost al lumii.
Și uite așa timpul, gras odinioară
de oameni frumoși
de gînduri cumsecade
de vieți splendide
slăbește și se micșorează
și să strînge ca un șarpe
în jurul gîtului nostru;
ștreag ar vrea să se facă
cu fiecare mișcare egoistă a noastră.

Poezii

Și de-ai fi

Și de-ai veni în chip de stea
Cu corp cometă pe sub ea
Într-un cer de brațe te-aș prinde
Suflarea-ntr-o gură s-ar cuprinde

Și de-ai veni în chip de noapte
Marlenă, tu cu șapte plete coapte
Te-aș arunca-n sărbătoare, în ziua mare
În ceasul dragostei fără secare

Și chiar de-ar fi să vii ca om
Modestă, suplă ca un pom
De degetul tău aș lega
Aureola unui sfînt ce se ruga.

Poezii

Cimitir de ploi

Nori negri cu colți de stele cariate

se-nfingeau în obrajii dulci ai boltei.

Amîndoi eram martori înfricoșați

la stingerea albastrului

iar ochii ne transpirau de emoția

că totul va avea un sfîrșit curînd.

Din fiecare lovitură de fulger

săreau lumini de împotrivire,

coșciug de întuneric pregătit

iar privirile noastre piroane.

I se făcu tîrziu de cer albastrului

și cu ultima culoare de viață

pe care am putut-o noi săgeta

se prăbuși în uitare cu tunete de vioară,

recviem oniric.

“E strigător la cer”

țipau ploile cu speranță-n oceanul de apoi

iar în căderea lor de kamikaze

preferau să se zdrobească de fruntea noastră,

cimitir de ploi.

Poezii

Zbor întrerupt

Ruptă de nori

își tîra umbra rătăcită

iar ghearele chircite în convulsii

începeau să simtă gustul morții.

Cînd te trage pămîntul

penele îți devin grele

cît două pietre de moară

dar inima ți se ușurează

de toate cicatricile căznite

să te îngroape.

O singură neliniște mai plana

ca un nor rătăcitor.

De ce nimeni,

dar nimeni

nu-i aruncă o boare de vînt pe sub aripi.

Încă o pasăre muri în acea zi

de setea zborului.

Poezii

Celei care rămîne

Păsări de culoarea cerului
țeseau fluturii pe flori.
Plana constant o simfonie asupra grădinii
însă cel mai melodios sunau pașii de adagio.
De te-ai putea vedea!
Lumea-ntreagă atîrna de un semn al piciorului tău,
privirea care trecea alene răsturna tot
neajunsul de a fi.
Te apropiai.
Tăcere se făcu în cer,
preludiu de apocalipsă.

Poezii

Act de creație

Mă asemăn cu ciuperca,

scriu doar cînd plouă.

 

Atunci îmi adun gîndurile seci

și le arunc în lume.

Unul vede-o floare,

altul atinge un petic de cer,

altul se joacă c-o bătaie.

-Ehe, a cui o fi zîmbetul ăla

pornit să ne fure?

întreabă altul.

 

Se întorc ude de mirare,

se șterg de părul meu uscat

lăsînd în urma lor

rîuri, rîuri de idei.

Mi se îneacă ochii în orbite

de ce-au văzut gîndurile

și dau poruncă mîinii

să are pe foaie

ploile lor.

 

Și dacă nu plouă afară?

Ah, cu toții ducem

ploi ascunse-n noi.

Poezii

Dincolo

Am îmbrățișat-o cu drag,

cu dor mare

căci n-o mai văzusem de 15 ani.

Lacrimile mă linișteau,

e aici, e aproape de mine.

-Nu mai plînge

căci voi plînge și eu.

Plîngeam amîndoi îmbrățișați.

Ce legătură trainică,

ce unire frumoasă

pînă dincolo de moarte

avem noi, bunico…

ai fi în stare să-mi dai și raiul tău.

Poezii

Dragoste de carte

Îi place să atingă

toate cărțile cotor cu cotor

pînă găsește volumul de poezii.

Îl trage oblic cu două degete

ținîndu-l de capitalband

și zîmbește aproape mulțumită

neștiind că în urma sa

lasă toate cărțile bibliotecii

amorezate de mîna ei.

Poezii

Origini

Eram o piatră cîndva.

Cineva m-a dus pe timp de noapte

pe un lemn mort de mult,

și m-a murdărit de degete

și m-a umplut de planuri absurde

printre priviri chiorîșe

făcîndu-mă să cred că sunt perfectă.

Ei îmi spun statuie.

Eu îmi spun defect.

Aș suporta zeci de mii de ploi albastre

doar să zdrobesc statuia

pînă o ajunge din nou

piatră de rîu.

Poezii

Rîul

Ce cauți unde rîul curge

Cu-n sunet ademenitor

Și unde iarba-și plînge

Fiicele păscute de un ierbivor?

 

Nu vezi cum totul în pădure

Te veghează cu ochi pătrunzători

Și te cheamă să te bucure

În cercul lor de vînători?

 

În acest zbucium curgător

Ai vrea să te lași admirată.

Un chip atît de atrăgător

O fi imaginea adevărată?

 

Ceilalți stau în jurul focului

Slăvind alt nou apocrif,

Numai tu nu stai locului

Precum regele Sisif.

 

Ce glas te-mpinge spre unde

Peștii vrei să te sărute?

În codru mergi de te ascunde

În jurul nopților plăcute.

 

Să te lași îmbrăcată de libelule

Razele lunii să te sfîșie?

Bufnițele inima să-ți umple

Cu cîntece din mitologie?

 

Ce e scris pe valul apei

Vrei cu viața ta să tulburi?

Ochi-ți negri, dulceața pleoapei

Să le lași sărutate de alge și ierburi?

 

Ah, acum umerii și-i dezbracă

Prin iarbă trece ca o coasă

Părul încearcă să-l desfacă

În urma ei a mir să miroasă.

 

O lacrimă din ochi îi curge,

Spre pădure îi întoarce,

De iadul ei umbra i se șterge

Iar rîul pe brațe la munte o duce.

photo-1419133203517-f3b3ed0ba2bb

 

 

Poezii

Mărul și strugurele

I

Un măr se uita cu jind

la un strugure din vie

aruncînd din sîmburi gînd

să-l întrebe de-o grozăvie.

 

II

O, tu strugure alb și zemos,

alături mi-ai stat credincios

de cînd prima palmă verde

pămîntul și soarele o vede.

 

Ești mai înțelept în rădăcini

plin de vervă de la mărăcini,

știi apa cum s-o chemi la tine,

ai văzut ce se alege din tescovine

 

rogu-te ridică-ți boabele spre mine

căci o nenorocire stă să mă termine.

Pînă-n măduva sîmburilor mă doare,

uite, pe scoarță curg picături de sudoare.

 

III

Măr gogonat, măr ce la culoare

cu roșia te asemeni ca o floare,

tu în soare a viață strălucești

chiar nicio durere nu trăiești,

 

la tine toate păsările vin în vizită

cu cîte-o poveste nemaiauzită

cum că există țări fără de ger

și ele tot la tine se întorc fulger,

 

ce te poate măcina atît de rău

de-mi ceri acum ajutorul? zău…

pe zi ce trece eu te văd mai mare

și-ai să înghiți soarele cu umbrare.

 

IV

Mălăieț sunt și frumos la culoare

toți fluturii mă laudă la izvoare,

ce fir de iarbă de mine nu a auzit?

unde e vîntul care de mine nu a vorbit?

 

Însă moartea lucrează în liniște,

niciunul de veste nu primește,

cu gînduri false te momește

și așa primăvara nu te mai găsește.

 

Mă-ncearcă o răceală în interior

prin trunchi mă trece iar un fior

sigur este viermele neadormit

scormonind un drum chinuit.

 

Vomit puroi, mă seacă nebunul

prin cercuri mă simt ca prunul

în locul căruia mi-a fost dat să fiu

încep să nu mă mai simt viu…

 

Strămoșii și-au lăsat cîte-o rădăcină

în pămîntul care mă sprijină,

acum în timp ce vorbim îmi șoptesc

că doar tu știi secretele ce mă liniștesc

 

căci boabele tale de vierme nu au auzit.

N-au avut niciodată vreun parazit,

deci, spune-mi prietene care e secretul,

cum să-mi salvez trunchiul?

 

V

Ce ochii nu văd, inima cucerește,

cu ale sale taine mereu ne urmărește.

Mai bătrîn ca tine sunt în primăveri

însă rădăcinile-mi sunt sărace în dureri.

 

Fără de milă este viața uneori

cînd la coajă ești plin de culori

iar prin interior doar tumori…

De ce le-ați făcut, voi mari creatori?

 

Leacul acestei boli e moartea ta

însă nu te întrista.

Ce-i ce ne veghează fac arte

și din tine e posibil să iasă carte.

 

De mine viermele nu se atinge

pentru că eu nu pot ajunge

nicio biată filă de carnețel

pe care să scrie un băiețel.

 

amazing-animal-beautiful-beautifull