Uncategorized

E o datină

E o datină veche aici la noi,

cam de când e luna și pământul,

ca atunci când stăm de vorbă,

eu cu tine, tu cu mine,

să avem bucuria de a ne dezbrăca,

de a ne lasa jos pe podea

toate hainele grele de timp.

Așa, în sufletul gol, nestingheriți unul de altul

să ne privim cu ochii nesfârșiți nemurirea.

Atât.

Să ne privim frumoasele suflete,

două vorbe dulci.

Uncategorized

Nu am timp

Nu am timp să o uit, Timpule.

Abia am timp să mă gândesc la ea.

„Dar cine a spus că sunt al tău ca să mă ai?”

Așa-mi răspunse Tot ce există în zi,

În noapte, în pietre, în flori, în noi.

„Și de ce mă rog m-ai negat în timp

ce stai de vorbă chiar cu mine, omule”

În timp te-am negat Timpule,

Asta s-o știe bine toate bătrânețile tale.

„Nu ai înțeles timpul, bată-te nemurirea de om,

și ți-ai învelit toate amintirile în dulci,

amare, lungi și scurte secunde, ore, zile, nopți.

Dar eu SUNT Timpul iar tu….

tu nu ești altceva decât o supunere,

voită sau nevoită, a mea.”

Știu și eu… poate că greșești.

„Poți scăpa de mine,

doar într-un singur mod. Cu dragoste,

cu o rugăciune, cu o faptă bună, o mână caldă întinsă

unui obraz rece. Atunci mă opresc și mă minunez

de voi, oameni buni… și împietresc de invidie”. 

Poate că ai dreptate, undeva, undeva, undeva.

Dar zici și rău Timpule, îți spun eu.

Nu a mai rămas Timp de uitarea ei.

time-and-tide-by-violscraper1

Uncategorized

Mă las locuit

„Mă las locuit de o impresie sumară
beată poate.
Aseară desigur, aseară
erau cu mine amintirile toate.”

Dragă Nichita, ne întâlnim din nou aici, printre cuvintele mele. Pesemne că am ajuns să-ți dau dreptate când ne îndemnai să ne mirăm. De mine, de el, de ea, de tine. Mă tot mir de atunci și nu mi-am dat seama. Cum, ai uitat? De acum 2 ani, știi tu, de când ți-am scris acea scrisorică la care ai răspuns cu un zâmbet prin intermediul altui suflet drag mie. Știu că tu ai fost.

Acum, lasă-mă un pic să mă mai mir de amintirile tale de cerneală în care mă regăsesc. Cine știe, poate vei deveni cât de curând chiar poetul meu preferat. „Și-a rămas din mine doar o mirare visătoare”.

„Circulă dragă, i-am spus.
Aceasta e vîna, artera.
Mai sus, mult mai sus, oho, mult mai sus
e himera.

Bea puţin. Iartă-mă. N-am apă.
E roşu şi alb ca o ninsoare.
E fluid, otreapă.
E de sare.

Curvă, rămîi, o, rămîi,
o, rămîie, rămîi, cu mine
Eu sunt bărbatul tău dintîi
din desime.”

Uncategorized

Din amintire

Din amintirea trupului tău rămâne o piatră,
Moarte
Din amintirea sufletului tău rămâne o eternitate,
Nemurire
Din amintirea cuvântului tău rămâne un ecou,
Ai grijă!
Din amintirea faptei tale rămâne o urmă,
Responsabilitate
Din amintirea gândului tău rămâne un haos,
Conștiința
Din amintirea iubirii tale rămâne o durere,

Din amintirea ta sunt și rămân eu.

2b1fdf81d4bcd27afad1f10f6d50795d--walk-to-remember-heart-attack

Uncategorized

Vederea chipului

Vederea chipului tău de vară
Îmi înseninează toată iarna
Gândului că ai plecat departe
Printre hoți de suflete vii.
Văd culoarea degetelor tale
Slăbuțe și lungi ca razele soarelui
Chemându-mi culoarea obrajilor
Și aud glasul ochilor noștri cum
Se strigă cu lacrimi de durere
„De ce-ai plecat?
De ce n-ai mai fi rămas…”

25c9809794adcb79ff0c774982a0952c--reminiscence-millet

Uncategorized

Arhitectura gândului

I-am povestit unui gând secretul nostru.
Naivul de mine.
Crezând că voi putea destăinui măcar lui
Întreaga-mi apăsare și poveste de dor,
Toată durerea se va împărți frățește,
Ca de la gând de lut la gând de spirit.
Dar gândul nu m-a înțeles și
A mărturisit secretul tuturor gândurilor.
Atunci te-ai picurat în mine cu fiecare
Silabă din numele tău frumos
Rostit de milioanele de gânduri
În cor.

cd354f14fd5f8c0814570a569de0dbaa--multiple-sclerosis-mental-health

Uncategorized

Nesomnul creștinului

„În pădure, într-un pom,

Toate păsările dorm.

Numai una n-are somn,

Cată să se facă om.”

Se spune că ne-am asemăna mult cu păsările. Nu puțini au fost scriitorii care au comparat sufletele cu păsările, prin care aș vrea să-l amintesc pe Nichita Stănescu cu versurile:

„Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru,
care bat plutind, planând,
într-un aer mai curat – care e gândul!”

Ne uimim mereu de libertatea și capacitatea lor spirituală de a fi mereu cu „ghearele” pe pământ chiar dacă zboară în înaltul cerului, peste câmpii, oceane, dealuri și chiar munți. De curând am auzit o povestioară cu tâlc spusă de Sf. Siluan Antonitul din care cred că putem învăta ceva. Era odată, într-o ogradă un cocoș ce stătea pe gard și se uita la găinile din curte. La un moment dat, cocoșul le zice că ograda lor este toată lumea. Se întâmpla că în acel moment trecea pe deasupra ograzii cocoșului un vultur frumos, cu aripile mari, întinse de puteau să te ascundă în îmbrățisarea lor, precum un înger. El știa… și nu doar că o știa dar o văzuse printre nori. Înțelepciunea sa nu putea fi comparată cu cea a cocoșului și totuși hotărăste să îl lumineze. Îi spune cocosului că ograda sa nu este toată lumea și că sunt multe locuri de care ochii lui nici nu s-au atins. Îl ascultă o bucată de vreme cum povestește minunea de pământ care există mai departe de curte și ce credeți că face cocoșul? Îi spune că s-a plictisit și se întoarce înapoi în ograda sa. Nepăsare amară. Mulțumit cu ograda în care s-a născut, se întoarce în neștire disprețuind lumea vulturului.

Marele scriitor indian, Rabindranath Tagore, care a vizitat și România, probabil după întâlnirile sale cu Mircea Eliade, spunea că „pasăre” se traduce în limba sanscrită „născut a doua oară”. De ce? Pentru că o dată se naște când se sparge oul iar a doua oară când începe să zboare. Cu zborul nostru cum rămâne?

Uncategorized

Să dăruim

Încep cu o concluzie a domnului Eminescu care spune: „am înțeles că un om poate avea totul neavând nimic și nimic având totul”.

Orice am spune, adevărul este că oricât de bogați am fi, oricât de mult am avea în posesie, oricâte bucurii și-ar osteni nițel oscioarele la ușa casei noastre… dacă nu ai cu cine să le împarți totul se reduce la o suferință interioară de neimaginat și atât. Bucuria aceasta trebuie împărtășită, destăinuită și comunicată. Numai în felul acesta poate fi activă cu adevărat în noi, oferind-o și celorlalți. Așa trăiește prin noi.

Din acest motiv începând de astăzi cred cu tărie că iubirea înseamnă să dăruiești totul și să nu te aștepți să primești nimic la schimb pentru că este cea mai mare bucurie pe care o putem oferi. Zic că bine ar fi să dăruim mai mult.

Poezii · Uncategorized

Într-o zi de Mai

Într-o zi frumoasă și însorită de Mai,
Mirosul pielii tale dulci și fragede
S-a împregnat în trup și-n inimă
Ca o picătură de ploaie pe un tricou.
A fost viu și frumos acest parfum
Căci a învăluit din câteva miresme
Toată suflarea mea.
Simt că miros a tine.

(Amintirea este paradisul din care nimeni nu te poate izgoni)

Uncategorized

300

100 nu au fost de ajuns pentru a ma intregi.

Pe cand nu aflasem taina lor mi se pareau fara folos si chiar banale. A fost nevoie de o mare vointa si de un gand puternic impreuna cu tot ce exista pentru a le da rod. Si au rodit. Si nu doar ca s-au facut dar au avut si un rezultat profund.

200 nu au fost de ajuns pentru a ma intregi.

Cine ar fi crezut ca tocmai eu, incepator in ale sincronizarii cu linistea sa ajung asa departe? Bucuria a venit dupa ce s-a sfarsit totul… si ce mai bucurie. In timpul celor 200 eram mai aproape, era din ce in ce mai liniste, teama disparuse complet din tot ce insemn. Si ce sa vezi si sa nu crezi… nu s-a oprit aici.

300 nu au fost de ajuns pentru a ma intregi dar exact cat sa ma umple

Rostita din ce in ce mai rar, linistea se auzea din cuvant in cuvant. Aducea bucuria de dimineata. Scrumul a fost suflat si in locul sau a ramas curat si drept tot gandul. Intr-un final am adormit dar cu ultima liniste pe buze ridicata cat mai sus, ajutata de o franghie nevazuta de cei care n-au avut grija sa lase scrumul mintii dus unde i-e locul. Acum totul este liniste.

Uncategorized

Cât durează fericirea?

Cred că românașii nostri ocupă un loc fruntaș când vine vorba de imaginație, de creativitate în general. Mi s-a întâmplat astăzi să fiu chiar eu martor la un astfel de act, puțin comic ce-i drept. Nu știu cum reușim să facem aceste eforturi de a compara necazurile, supărările cu tot ce ne trece prin cap. Nu zic că-i ceva rău, dimpotrivă.

M-am urcat în tramvaiul 6 ce duce spre un cartier mărginaș al Iașiului. Ca de obicei m-am așezat liniștit pe un scaun, cu ghiozdanul în mâini ca la grădiniță și am scanat practic în câteva secunde privirile tuturor călătorilor ca nu cumva să dau de un controlor. Nici o figură care să mi se pară suspicioasă. Doar oameni obosiți. Alții triști iar alții foarte serioși. Desigur că erau și două excepții. În dreapta scaunului meu erau doi bărbați trecuți de 40 de ani. Erau chiar veseli și râdeau zgomotos. Ca să alung plictiseala îmi întorc privirea spre geam iar mintea și urechea dreaptă spre ei:

„-Gicule, ascultă la mine! Fericirea asta nu există! ne amăgim singuri. Râdem și atât dar e asta fericire? Nu trebuie să râzi ca să fii fericit. Celălalt barbat a început să râdă și n-am fost nevoit să întorc capul ca să îmi dau seama. Zgomotul era la el acasă.

-Da și până la urmă ce e fericirea asta? Oricum când râdem ne simțim bine, de ce să nu râdem?

Fericirea e ca orgasmul! În momentul ăla practic am bufnit în râs. Nu râde tinere, ascultă la mine că așa e, îmi zice cu o voce tremurată și abia abținânduse să nu râdă. Fericirea e ca orgasmul. Vine după trudă, după multă muncă și ține câteva secunde. Păi ce-i asta nene? Ne jucăm cu fericirea? Eu zic că-i batjocură. Tu nu știi tinere dar ai să ajungi și tu la partea aia și-ai să-mi dai dreptate”

A trebuit să cobor iar domnii au continuat să vorbească chiar dacă era ultima stație.

laught-out-loud

 

 

Uncategorized

Așa cum tu…

Te iubesc așa cum peștele iubește apa,
Te admir așa cum floarea admiră soarele,
Te doresc așa cum viața dorește nemurirea,
Te visez așa cum luna visează stelele,
Te privesc așa cum cerul privește pământul.

Te sărut așa cum ploaia sărută pielea,
Te ador așa cum pasărea adoră zborul,
Te miros așa cum iarna miroase ghioceii,
Te ating așa cum vântul atinge culmile munților,
Te ascult așa cum iarba ascultă greierii.

Te mint așa cum tu mă minți pe mine.

 

 

Uncategorized

Relația dintre două personaje

La o simulare pentru BAC la limba română, o fată din clasa a XI-a a reușit să surprindă mulți profesori cu un comentariu plin de umanitate și sinceritate la subiectul III. Un comentariu ce descrie perfect proverbul „Văd oameni dar nu omenie”. Cerința subiectului III era prezentarea relației dintre două personaje ale unei comedii studiate. Fetița a raspuns că nu poate scrie relația dintre două personaje pentru că nu a studiat-o în clasă dar poate prezenta relația dintre profesoara ei și ea/elevii. Acum nu știu ce mi se pare mai rău: faptul că nu a studiat comedia în clasă sau descrierea realistă și tristă făcută profesoarei. Merită citit:

Nu am studiat comedia la clasă, dar pot să prezint relaţia între un elev şi oricare profesor. Nu vreau să generalizez, aşa că o să profit de ocazia asta şi o să spun un secret.

Nu mă interesează atât de mult materia pe care o predă cineva, cât mă interesează omul din faţa mea. Am o profesoară care, în cele 50 de minute petrecute la clasă pe săptămână, nu zâmbeşte absolut deloc. Sunt aproape doi ani de când se întâmplă asta şi la un moment dat prezenţa ei a devenit epuizantă. Am ajuns să fac tot posibilul să-i evit orele, astfel încât să evit depresia în care intru după oră. Sunt o persoană mai sensibilă, totul în jur mă afectează. Doamna dirigintă a intrat la oră într-o zi şi, după ce s-a uitat puţin la noi, ne-a cerut să nu mai fim atât de veseli. Poate că exagerez, poate o să mă aleg cu o pedeapsă mare pentru tot ce-am scris aici. Dar a fost o vreme în care şi dumneavoastră aţi trăit adolescenţa, ştiţi cum e. Poate vă aduceţi aminte de momentele de tristeţe sau de pasele proaste. Ţin să vă anunţ că există şi acum, iar data viitoare, când o să mergeţi într-o clasă, uitaţi-vă mai atent la sufletele prezente şi nu uitaţi că nu pentru toţi e uşor şi uneori tot ce ne lipsește e o privire încurajatoare. Ştiu că fericirea nu e o materie şi nu doriţi să predaţi aşa ceva.

Ne amintim de fiecare om care a trecut prin liceu; vrem să ne amintim de bine. Nu o să-mi amintesc definiţia romanului sau a schiţei, dar o să-mi aduc aminte de acea zi în care v-aţi permis să lăsaţi materia deoparte pentru a ne cunoaşte, pentru a ne aminti că nu e prea târziu să vedem fiinţa umană.

Ultimul paragraf mi-a înmuiat inima pentru că o înțeleg. Din păcate, asemenea profesori avem cu toții la un moment în scoala generală sau la liceu. Foarte bine a punctat faptul că din toate informațiile primite, cea mai mare parte se uită. Vom rămâne doar cu câteva idei și lucruri generale dar omul… omul nu se uită. Bunătatea oferită de dirigintă, încrederea enormă pe care profu’ ăla de la biologie o avea în tine, nu se uită. Toate încurajările primite și vorbele bune de la profesoara aia de istorie, menite să te împingă de la spate și să te ridice cât mai sus, nu se uită. Nici acele priviri calde de la profesoara de română când îți povestea de ce Eminescu este cel mai mare poet român nu le vei uita.

Nu suntem mașini. Suntem oameni! Avem nevoie să simțim. Meseria de profesor a fost, este și va fi întotdeauna nobilă. Nu trebuie să uităm asta. Dacă nu pui suflet în cariera de profesor înseamnă că ai greșit calea. Copiii nu sunt animale ca să îi dresezi. Trebuie să le arăți calea bună ca ei să o urmeze. Trebuie să fie învățați cum să gândească nu ce să gândească. Mulți profesori nu sunt conștienți de importanța lor, de câtă nevoie au copiii de ei, de informațiile lor dar mai ales de acel profesor care e și „om”. El va deveni primul model al copilului. Îmi amintesc și acum de învățător cu mare drag. Primul dascăl. Îl admiram, îl respectam, îl simțeam aproape ca pe un tata pentru că se purta ca unul și îl am ca model chiar și acum, la 22 de ani, așa mare impact a avut asupra mea. Mă gândesc acum cât de frumos ar fi fost ca toți profesorii să fi fost așa atașați de noi.

S-ar putea zice că exagerez. Au și ei probleme, facturi de plătit, copii acasă de hrănit și multe altele. De acord. Acest lucru însă îmi aduce aminte de perioada când eram la atletism iar profesorul îmi spunea adesea că dacă am probleme de orice fel, ar fi bine să le las la intrarea în stadion. N-ar trebui să-mi fac griji, o să le găsesc acolo când mă întorc. Odată ce treceam de poarta stadionului trebuia să fiu un Mihai cu mintea limpede. Orice problemă mă putea tulbura iar rezultatul era concentrarea slabă, lucru care putea duce la accidentări mari. Cred că ar fi bine ca profesorii să procedeze la fel iar pentru acest lucru nu putem decât să-i respectăm și mai mult. Se înțelege acum de ce în Japonia Împăratul se închină doar în fața profesorilor. Munca este aproape herculeeană pentru minte dar și corp. Pentru a nu exista astfel de „accidente”, lasă problemele la ușă. N-o să ți le fure nimeni.

Aici este răspunsul profesorului care a corectat:

Da, ştim cum e adolescenţa, însă o cunoaştem acum doar teoretic. Memoria noastră e uşor disfuncţională; ne imaginăm întotdeauna că am fost adolescenţi mai responsabili decât voi, ne închipuim că toată adolescenţa noastră a fost petrecută prin biblioteci, că eram cuprinşi de o sete nemărginită de cunoaştere. Dacă am fi sinceri cu noi înşine, ar trebui să admitem că nu eram deloc aşa. Aşadar, învaţă să îţi ignori profesorii atunci când îţi cer să nu mai fii veselă. Învaţă să fii selectivă. Nu te împovăra cu propriile noastre depresii, atunci când, nemaireuşind să le facem faţă, le aducem în faţa clasei. Sensibilitatea e o calitate şi dacă vreunul dintre noi, profesorii, îţi spune că nu e aşa, ignoră-l! Fără agresivitate, fără revoltă exterioară, doar cu zâmbetul superior al aceluia care înţelege că noi, profesorii, avem automatismele noastre, rigidităţile noastre.

Nicio pedeapsă nu trebuie să te facă să-ţi pierzi libertatea interioară de a gândi aşa cum vrei, aşa cum crezi! Limba şi Literatura Română, ai dreptate, nu se reduce la definiţia romanului şi a schiţei. Trebuie să vi le dictăm în caiete pentru că unii consideră că ele sunt esenţiale şi le-au trecut în programa de bacalaureat. Literatura română e un obiect care trebuie să îţi stimuleze sensibilitatea, nu s-o inhibe. Dacă nu reuşim să o predăm aşa, înseamnă că noi suntem cei vinovaţi, nu materia în sine. Dacă suntem şi preferăm să ne comportăm ca nişte dinozauri, nu ne lua în seamă! Dinozaurii îşi imaginează că lumea le aparţine, însă, în cele din urmă, ea aparţine celor ca tine!

Fericirea nu poate fi predată de către noi. Prin natura meseriei, prin faptul că trebuie să ne ducem existenţa cu salarii cuprinse între 200 și 400 de euro (lucru de care voi nu vă faceţi vinovaţi!) şi, nu în ultimul rând, prin faptul că, pur şi simplu, suntem mai bătrâni, noi ne aflăm în situaţia nu de a preda fericirea, ci de a o învăţa de la voi. De data asta, voi sunteţi profesorii! Dacă vedeţi că suntem prea încăpăţânaţi ca să învăţăm ceva de la voi, procedaţi aşa cum facem şi noi. Treceţi-ne câte un doi în catalogul vostru personal, încercaţi să ne faceţi să înţelegem ceva, iar dacă nu vom reuşi, lăsaţi-ne corigenţi şi mergeţi mai departe! Lumea noastră e aproape de apus, a voastră abia dacă a trecut de răsărit.

Gînduri · Uncategorized

Ce înseamnă să fii descurcăreț

Astăzi viața mi-a dat iar șansa să văd cum arată un om descurcăreț în acțiune. Trecând peste toate detaliile ce nu-și au rostul, totul a început când trebuia să plătesc un electrician cu 70 lei. Problema era că eu aveam o bancnotă de 100 de lei iar omul nu avea să-mi dea rest 30 de lei. Ne-am decis să mergem la un magazin să schimbăm. Am luat banii și am deschis ușa primului magazin.

„Ne pare rău, nu avem dar vă putem schimba în 2 de 50 lei”.

Era ok și așa dar nu mulțumitor. Merg la o tonetă.

„Nu am.”.

Nu mai conta tonul și  grosolănia  femeii, eu voiam să schimb banii. Zic să merg la o farmacie. Ăștia sigur au bani. Cumpără săracii bătrâni medicamente cu sacoșele. Intru. Privirea fetei direct pe bancnotă.

„Îmi puteți schimba…”

„Nu avem.”

Fir-ar să fie! Cred că m-a văzut când am întrebat la tonetă. Ce să mai fac, unde să mă duc? Văd o florărie. Ce șanșe sunt să găsesc aici? Ăștia-s mai săraci ca mine. Întreb iar vânzătorul începe să rădă spunându-mi că e prea dimineață. Pesemne că nu a făcut încă nici o vânzare.

Electricianul se uită la ceas. Traversăm strada. Poate norocul dă peste noi pe zebră. Intru în alt magazin, de data asta mai mare. Întreb dar primesc același răspuns. „Nu avem!”. Ies afară din magazin parcă rușinat. Încerc să fac pe durul și îi zic că oamenii ăstia sunt săraci. Mă privește insistent cu tigara în gură, îmi cere banii și intră el în același magazin. După câteva minute iese cu o sticlă de Cola în mână și cu restul de 46 de lei. Zâmbește și îmi spune:

„Și zici că nu au, ha?” Am rămas cu gura căscată. Nu că ar fi fost o idee genială dar nu m-aș fi gândit la asta niciodată. Data viitoare știu ce să fac.

maze

 

Uncategorized

Există

În drumul meu voios prin viață,

Înaintând ușor prin deasa ceață,

Îmi amintesc vara cum mama făcea dulceață,

Și că nu trebuie să uit nici când voi fi plin în cap de albeață

                      că…

În urât există frumos,

În foc există mare,

În negru există alb,

În sărat există dulce,

În murdar există curat,

În tristețe există veselie,

În răutate există bunătate,

În efemeritate există eternitate,

În bătrânețe există tinerețe,

În noapte există zi,

În sărac există bogat,

În apus există răsărit,

În neștiință există știință,

În nedreptate există dreptate,

În întuneric există lumină,

În slăbiciune există putere,

În rațiune există inimă,

Iar în mine exiști Tu

La fel cum

În moarte există viață.

Finding_yourself_alone_journey_Life_strength_inspiration_rohan_rathore.com_

Uncategorized

Cum ar fi

Dacă florile și-ar dărui oameni la fel cum oamenii își oferă flori, de unde ar fi tăiați oamenii? – Nichita Stănescu

 

Cum ar fi ca din copaci să tâșnească sângele,

Când oameni cu remorci vor să taie sufletele.

Cum ar fi să aibă-n scoarță o gură ca a noastră,

Să-și cânte moartea verde ca pasărea măiastră.

Cum ar fi ca doi ochi negri obosiți să îl privească,

Iar omul ca un netot să continue să-l lovească.

Cum ar fi ca doua frunze mari să-i fie urechi

Și s-audă cum oamenii viitorul i-l pun în genunchi,

Fie în lemne pentru foc, fie în scobitori și așchii.

Cum ar fi ca ramurile mâini lungi si grele să-i fie

Iar rădăcinile picioare lungi și pline de alifie.

Cum ar fi ca în locul de unde lama omului taie,

O inimă mare și verde ce mai are încă o bătaie,

Să se  arate tuturor închisă ca într-o păstaie

Cu cercurile vieții udate de timp și de ploaie.

Oare tot hapsân ar mai fi omul când ar vedea

Cu ochii minții și ai inimii doar amintirea

Că odată, nu demult, am fost asemenea?

Dragons-Blood_Tree-Resin

 

 

Uncategorized

Un copac cu flori

„Cand privesc spre voi ades, pe pamint eu ma visez
Ca sunt un copac cu flori,
Si la drumul mare ies, c-un suris de frunze verzi,
Sa va-mbratisez in zori.
Unii trec mereu grabiti si nu vad ca infloresc,
Pentru ei adeseori,
Insa cei indragostiti si copiii se opresc,
Uite unc opac cu flori.

R: Un copac cu flori si un colt uitat de cer,
Un copac cu flori, este tot ce va ofer.
Un copac cu flori, sa va pot imbratisa,
Un copac cu flori, asta este viata mea.

Unde vad un geam deschis, noaptea pe cind voi visati,
Vin de flori cutreierat.
Si apar ades in vis, doar de va imaginati,
Ca exist cu-adevarat.
Numai tu iubita mea, nu apari la geam de loc,
Sa te pot imbratisa.
Chiar de inima mi-e grea, lasa-mi doar acest noroc,
Sa-nfloresc la poarta ta.”

IMG_20160405_142210

Frumoase versurile lui Hrușcă. Versuri ce mi-au jucat în minte când am văzut acest copăcel minunat. Am rămas mut de frumusețea florilor. Din nou, din nou, din nou natura îmi reamintește câtă frumusețe poate exista în simplitatea ei.

Am aflat mai târziu de la o colegă că se numea Magnolie. Cât trăiești, înveți. E prima dată când văd asemenea copac și puteam să jur că acele flori mari sunt mini-lalele. Mi-am zis cu gura căscată „Mihai, trebuie să ai și tu un copac ca ăsta în grădina ta.” Nu știu dacă acele flori au și miros dar asta rămâne ca temă. Un alt motiv pentru a-l vizita.

O zi colorată. Pe lângă faptul că soarele te forța să guști cu nesaț din bucuria zilei și să zâmbești, acest copăcel a înflorito.

IMG_20160405_142221

Uncategorized

O lecție de politețe

În această dimineață am decis să lenevesc mai mult în pat. Nu pentru că aș fi vrut eu dar drăguța și mândra Răceală m-a cuprins în brațe și văd că a prins drag de mine. Pentru a mai trece timpul deschid telefonul și caut orbește ceva ce nu știu nici eu. De fapt gândul îmi zbura la ce să fac astăzi. Dacă să merg sau nu la facultate. Când mă „trezesc” descopăr că am intrat în memoria cardului și ochii îmi cad asupra unei notițe scrisă pe 13 Ianuarie 2016. Citesc și derulez filmul până în acea zi. O, dar ce dimineață frumoasă a fost. Mă gândeam încă de atunci să scriu acea întâlnire cu politețea dar probabil am uitat.

În notiță era scris în grabă așa:

Astăzi am înțeles rolul politeții. Am întâlnit un băiat în timp ce așteptam să cumpăr o cafea de la un automat din facultate. A fost extrem de politicos și asta m-a amuzat pe moment. După această întamplare, gândindu-mă la felul cum a vorbit, mi-am dat seama că de fapt mi-a plăcut. Sentimentul că am fost respectat, că am fost egali. Bravo lui, îi voi lua exemplul.

Nu mai este nevoie să povestesc cu de-amănuntul ce s-a întâmplat. Totul a pornit când nu știam cine este primul la rând. A fost ca în acele filme amuzante când doi oameni se invită reciproc și nici unul nu vrea să renunțe. Cred că am schimbat 3 replici de genul „după tine”, „nu, tu ai fost primul”, „dar insist, ai ajuns înaintea mea”, „eu nu mă grabesc, te rog”. Eu eram destul de amuzat, el destul de serios.

Politețea lui exagerată mi-a dat o stare de bine. Nu știu cine este acel băiat, nu îl cunosc dar  educația foarte bună și-a făcut intrarea. Jos pălăria.

3polcopy

Poezii · Uncategorized

Greșeală și îndreptare

Greșesc și mă îndrept.

Greșeam și mă îndreptam.

Am greșit și m-am îndreptat.

Greșisem și mă îndreptasem.

Greșii și mă îndreptai.

Voi greși și mă voi îndrepta.

Și totuși de ce nu mă îndrept pentru a nu mai greși?

carlos-navas-707176-unsplash

Uncategorized

Hai bătrânețe la un ceai

Fericită fie bătrânețea lipsită de boală.

Bătrânețea este văzută ca o nenorocire. Este cea care aduce moartea. Chinurile vieții târzii. Neputința, brațele sleite de putere, memoria care nu te  mai ajută, dinții cad pe rând iar mersul uită cât de voios și țanțos te purta odinioară la casa iubitei. Spatele e cocoșat iar prietenul cel mai apropiat devine o biată cârjă.

Eu am încetat să mai mai văd bătrânețea ca pe o povară. Având doar 22 de ani, poate că mă grăbesc cu afirmația asta. Nu am trăit bătrânețea deci nu pot fi sigur. Vorbesc doar din ce am văzut și din ce cred. S-ar putea să mă înșel. Este doar o opinie a unui tânăr. Am toată viața înainte.

Acum nici măcar nu mai cred că aduce moartea. Dacă privim atent, nimeni nu moare din cauza vârstei prea înaintate ci din cauza bolilor. De la bătrânete nu se moare. Corpul se schimbă însă nu până la punctul de a se întoarce împotriva noastră. După ce a fost tovarăș sufletului 70,80 sau poate 90 de ani, să încerce el să ne trădeze mișelește? Nu. Boala profită de slăbiciunea trupului. Bătrânețea te slăbește dar nu te ucide.

Eu văd în bătrânete  înțelepciune. Un om în vârstă este trecut prin viață. Are o experientă mare și cunoaște multe lucruri. Întotdeauna ai ce invăța de la ei. Acum văd o plăcere în a sta de vorbă cu oamenii în vârstă, să le aud poveștile, pățaniile, momentele de fericire și tristețe, deciziile pe care le-au luat, ce au regretat și de ce sunt mulțumiți. Poate că poveștile lor nu o să mă ajute în viitor dar mă determină să prețuiesc mai mult timpul pe care îl am la dispoziție și mai ales viața.

oglinda-650x464

Uncategorized

Draga mea,

Într-o zi cu soare
Mă dusei la mare.
Soarele lucea și înflorea,
Zâmbetul ei strălucea.

Timpul s-a oprit
Iar fața mi s-a înroșit.
Corzile inimii mi-au fost atinse
Iar calcâiele reaprinse.

Mi-ai căzut dragă la inimă
Și ai devenit ca o patimă.
Eram copleșit de frumusețea ta
Și de speranța ca mă vei accepta.

O, dar ce frumoasă este viața!

Drumurile noastre s-au unit
Iar noi am înnebunit,
Însetați de dragoste eternă
Și flămânzi de viață efemeră.

Acum suntem bătrâni și ramoliți...
Dar am rămas la fel de îndrăgostiți.
Vreau să îți arăt cât îmi ești de dragă,
Și asta e ușor, privind atent la ceea ce ne leagă.

urme-pe-nisip
Uncategorized

Greșeala omului de rând

Mi-am zis să abordez acest subiect după o conversație cu o prietenă bună. E un subiect vast, stiu asta dar nu vreau decât să scriu ce am acum în minte. Mi-am dat seama că oamenii uită cine sunt și mai ales ce ar trebui sa fie mult prea ușor. Avem alegerea în mâini și totuși ne purtăm de parcă totul ni s-a impus cu forța. Ce minciună nerușinată. Întotdeauna avem de ales.

Greșeala omului de rând este că vrea să râmână la acest statut, de om de rând. Nu vrea să evolueze. Pentru el e de ajuns să înnoate alături de ceilalți peștișori considerați normali, cei de aur trebuie îndepartați. Cica ei sunt considerați boala mării. Pentru el e de ajuns să crească ca toate celelalte buruieni, pe oriunde, neavând dorința de a cunoaște Stejarul adevarului căci precum zicea și marele nostru poet național „buruienile cresc pretutindeni pe când Stejarul doar unde-i pamânt bun”.

Toți sunteți Stejari mari și falnici. Asta sa nu uitați indiferent de locul în care vă aflați plantat. Samânța bună o aveți în voi. Îngrijiți-vă de ea cât mai bine. Cum? Pentru început, acceptați valorile adevărate, adevărații Stejari ai lumii, nu toate buruienile ce se usucă și rămân doar pleava din ele. Creșteți și vă înălțați până la cer, cât mai sus. Jos nu gasiți decât tristețe și nepăsare. Stați drepți și nici măcar să nu priviți spre deșertăciune.

Procesul de înălțare, de creștere nu este ușor… dimpotrivă e plin de gândaci ce vă vor dovora și vor avea chiar intenția și curajul de a ajunge pana la seva cea mai dulce din inima voastră. Să nu renunțați niciodată. Sunteți puternici și aveți comori de preț. Speranța e una dintre ele. Ea motivează alte virtuți valoroase. Dacă nu o aveți trebuie să o găsiți numaidecât. Uneori e de ajuns o singură strigare și va veni la tine ca un câine credincios. Să-i cânti un cântecel frumos și va crește alaturi de tine.

man-question-mistake